Pe-al său stăpân că dormea,
Și s-a propie îndată
Binișor a-l mângâia.
Dar să știți că dinainte
Era trist și supărat,
Căci vedea cu ce cuvinte
Mângâia învederat
Un cățeluș mic din casă,
Glume, jocuri ce-i făcea,
Și cu dânsul tot la masă
Ziua, noaptea petrecea;
"O, ce rea nenorocire!
Îşi zicea bietul măgar,
De ce astă osebire?
Are potaia vrun dar?
Eu că alerg până seara,
Că muncesc necontenit,
Ar cu boii toată vara,
Și de fân chiar sunt lipsit,
Ba adesea și ciomege
Pe spinare cam câștig:
Asta este a mea lege,
Să mă ierte, surda strig.
Blestematului de câine,
Căci îi joacă împrejur,
Îi dau cea mai bună pîine
Și pe mine toți mă-njur.
Dacă lingușirea este
Mijlocul de-a-nainta,
Să mă duc dar fără veste
Ca și dânsul a-i sălta."
Cugetând astfel în sine,
Vine, calcă-ncetișor,
Și când s-apropie bine,
Îl lovește c-un picior
Atât de greu în spinare
(Ba încă alăturând
Drăgăstosul glas ce are,
Ca mai mult să-i placă vrând),
Încât omul de mirare,
De durere stăpânit,
Strigă, se vaită tare:
"Săriţi, că m-a prăpădit!"
Slugele alerg îndată,
Că e măgar îi arată,
Cu tufele-i mulţumesc.
Nu siliți natura;
Veți fi neplăcuți
Cu talentul care
Nu sânteți născuți.
