Ultima duminică din Postul Paştelui
este cunoscută în popor sub numele de “Florii” sau “Duminica Vlăstarilor”. În
această zi biserica creştină sărbătoreşte Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, după
ce săvârşise ultima sa mare minune: Învierea lui Lazăr din Betania, fratele Martei şi al Mariei, mort de patru zile. Sfântul Chiril
spune că intrarea în Ierusalim prefigurează intrarea neamurilor, călăuzite de
Hristos, în Ierusalimul ceresc. Floriile deschid saptamâna cea mai importantă
pentru pregatirile de Paşti.
Pentru buna desfăşurare a sărbătorii
Floriilor, cu o zi înainte se strâng ramuri de salcie înmugurită, se leagă în
snopi şi se duc la biserică pentru a
fi sfinţite de preot. In limba
latină, denumirea salix dată SALCIEI a fost pusă în legătură cu verbul salire - a sări semnificând extraordinara
capacitate a salciei de a se regenera şi a se reproduce cu repreziciune. În tradiţia greacă
antică, alături de plop, ea umbreşte intrarea în temuta împărăţie a morţii,
stăpânită de nemilosul Pluto şi de zeiţa Persefona. Homer relatează despre
acest lucru atunci când Circe îi indică lui Odiseu locul unde se afla intrarea
în Infern : "dumbrava neângrijită, dincolo de cărările Oceanului, unde
cresc plopi mareţi şi sălcii sterpe, distrugatoare de rod “. Ea face parte
din copacii sacri ai nimfelor, fiicele lumii subpământene şi juca un rol
important în timpul sărbătorii Thesmophoria, legată de cultul lui Demeter şi
Core.
Salcia este prezentată ca simbol atât al mamei cât şi al fecioarei, al
rodniciei pântecelui şi al castităţii; al celor vii şi al celor morţi. Totodată,
vechii greci i-au atribuit salciei şi calităti magice. În creştinism, salcia
este asimilată puterii de
regenerare a universului prin sacrificiul lui Hristos. Multe din aceste calităţi magice, terapeutice
dar şi simbolice sunt preluate în creştinismul popular, mai ales sud - est
european, unde salcia
înlocuieşte ramurile de palmier sau măslin cu care a fost întâmpinat Domnul
Iisus la intrarea în Ierusalim.
Cu ramurile de salcie aduse la
biserică se înconjoară gospodăria, apoi sunt loviţi, ritual, toţi membrii
familiei de către cel mai bătrân; la fel se întâmplă cu vitele şi păsările
pentru a alunga bolile şi forţele malefice. Apoi ramurile de salcie se fac
coroniţă şi se păstrează la icoană fiind
folosite pentru a îndepărta trăznetele. Ramurile de salcie sfinţite se pun de
asemenea la icoane, la uşi sau ferestre, la fântâni sau la streaşina caselor, cu acelaşi
rol de îndepărtare a maleficului şi de protectie a oamenilor, animalelor sau
bunurilor din gospodărie. În scopuri profilactice, oamenii se încing cu
“mâţişorii” sfinţiţi pentru a nu-i durea mijlocul. “ Mâţişorii” sunt folosiţi însă şi în
vrăji sau descântece.
Ramurile păstrate la icoane se pun pe
foc vara, în momentul în care începe o furtună, sau se aruncă în curte când începe
să bată grindina.
Femeile căutau să ia
din biserică nuiele de salcie cat mai lungi, crezând că le va creşte cânepa
mare. Ajunse acasă, numărau mugurii de pe crengile pomilor din livadă fiind
convinse că vor avea tot atâţia pui la cloşti. În Duminica
Floriilor se spală capul cu apă descântată pentru a creşte părul bogat şi
frumos; apa folosită se aruncă la rădăcina unui păr altoit .
În ajunul Floriilor se
efectua un ceremonial complex, structurat după modelul colindelor, dedicat unei
zeităţi a vegetaţiei numită Lazăr sau Lăzărel.
Lăzărelul reda un ritual complex care
implică moartea violentă, scalda rituală, care aduce cu sine prosperitatea
vegetaţiei sau, şi mai direct, învierea şi transformarea eroului în vegetaţie
luxuriantă şi, în final, bucuria marcată de hora colindătoarelor.
Obiceiul a fost atestat numai în sudul
ţării: Muntenia şi Dobrogea. Totuşi, acesta este circumscris într-un areal
sud-european mai larg, ceea ce i-a determinat pe unii folclorişti să-l ataşeze
unui străvechi strat cultural traco-elen.
Ceremonialul este practicat numai de
fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial, numită Lazăriţa, se îmbrăca
în mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată,
colindă în faţa ferestrelor caselor. Lazăriţa se plimbă cu paşi domoli, înainte
şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie
simplă, drama lui Lazăr sau Lazărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile,
urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea
din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui,
aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze
de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.
Un text dobrogean completează
scenariul ritual al morţii şi înmormântării cu învierea şi prefacerea lui Lazăr
în flori, moment culminant marcat, printr-o horă de veselie a colindătoarelor.
• În afară de obiceiurile menţionate rezervate
Paştelui şi Floriilor care fac parte dintr-un fond vechi de
credinţe conservate în satul românesc, există desigur şi ,, mode,, noi despre
care ştiu
mai ales cei de la oraş . Povestea iepuraşului care aduce
ouă de Paşte vine de fapt din Germania. Copiii cred că, daca au fost buni şi
cuminţi, Iepurele Magic, Oschter Haws, le va aduce un coş plin cu ouă de
ciocolată, cu ouă colorate. Tot tradiţia spune că la început
o femeie care iubea foarte mult copiii ascundea coşuleţe pline cu ouă, astfel
încât ei să le găsească foarte uşor.
Simbolurile Paştelui sunt, aşa cum toţi ştim, iepuraşii şi ouăle roşii,
simboluri împrumutate din vechi ritualuri precreştine. Ele nu au nimic de-a
face cu povestea biblică a morţii şi Învierii lui Iisus; ele doar marchează
venirea primăverii şi reapariţia vegetaţiei, precum şi fertilitatea.
O veche legendă nordică spune că zeiţa Eostre a găsit într-o iarnă o pasăre
rănită pe câm. Pentru a o salva de la moarte, zeiţa a transformat-o într-o
iepuroaică, aceasta păstrând însă capacitatea de a depune ouă. Pentru a-i
mulţumi binefăcătoarei sale, iepuroaica decora ouale făcute şi i le daruia
zeiţei. Deşi nu este un animal prea impresionant, iepurele este un mesager
sacru al divinităţii în multe culturi. Spre exemplu, în tradiţia
chineză, iepurele este o creatură care trăieşte pe Lună, unde se ocupă cu
măcinarea orezului, esenţa vieţii.
Sunt multe obiceiurile populare care
se împletesc intim în ţesătura credintei creştine privind misiunea mesianică a
lui Iisus Hristos în lume. Şi această sărbătoare, ca multe altele, ne vorbeşte
despre faptul că şi creştinismul s-a altoit pe un strat de credinţe vechi cărora le-a imprimat înaltul înţeles
al sacrificiului din dragoste de aproape. Paştele rămâne momentul în care,
individual dar şi în
comunitate, cerem şi obţinem ,,lumina din lumină” şi înţelegem că Iisus este,
pentru fiecare dintre noi, ,, Calea, Adevărul şi Viaţa,,.
Conf.univ.dr.Paula
Popoiu
Director General
MUZEUL
NATIONAL AL SATULUI DIMITRIE GUSTI