Poveşti româneşti / Romanian storyes

Căsuţa păpuşii

      În casă locuieşte fetiţa. Lângă casa fetiţei mai e o casă. Casa păpuşii. A făcut-o chiar fetiţa cu mâna ei. Toată vara s-a jucat aici. E o casă din haraci subţiri, patru haraci, şi deasupra lor, o tablă, acoperişul.

     Lângă casa păpuşii e şi un salcâm mic, foarte mic, mai bine zis un pui de salcâm. Toată vara puiul de salcâm şi păpuşa au fost prietenii fetiţei. Dar de la o vreme, nu ştiu de ce, fetiţa stă mai mult în casa ei, iar păpuşa stă, bineânţeles, lângă fetiţă.

      A venit vântul, nu ştiu de ce s-a certat cu tabla şi tabla a zburat. „Nu ştiu de ce!” se miră tabla. Dar eu ştiu de ce. „Nu ştiu de ce!! se miră şi puiul de salcâm, supărat că fetiţa nu mai vine în casa păpuşii şi nici păpuşa nu mai vine să-l mai întrebe de sănătate. Dar eu ştiu de ce. Şi uite-aşa, casa păpuşii a rămas fără acoperiş.

   Acum puiul de salcâm vede bine ce este în căsuţă: un pat de lemn, adică o scândurică pe două pietricele, o masă, adică o cutie goală de cremă, două scăunele, dică două capace de la sticlele cu bere. Dar scoarţele de pe jos nu mai sunt. Şi nici faţa de masă. Au plecat şi ele în casa fetiţei...În casă, poate, cine ştie, păpuşa, fetiţa, vor veni din nou şi vor sta împreună şi... Uite, pe masă e nevoie de faţă de masă. Şi puiul de salcâm îşi scutură o frunză şi frunza acoperă masa. Pe pat, trebuie neapărat o scoarţă şi pe scoarţă neapărat nişte perne. Şi puiul de salcâm îşi mai scutură două frunze...trei frunze...Dar pe jos? Pe jos trebuie scoarţe. Cât mai multe scoarţe. Şi puiul de salcâm îşi scutură iar patru frunze...zece frunze...douăzeci de frunze. Căsuţa păpuşii e plină de frunze. Adică de ce spune eu frunze, peste tot feţe de masă, scoarţe, şerveţele, perne şi perniţe. Păpuşa poate să vină...Fetiţa poate să vină! E atât de plăcut aici şi scoarţele, şi feţele de masă, şi şerveţelele sunt toate de culoarea soarelui şi totul râde şi te pofteşte să intri. Fetiţa a deschis uşa. A trecut pragul.

   -   Vai ce frumos! strigă ea. Căsuţa păpuşii e de aur! Nu-i aşa, puiule de salcâm?

   Dar puiul de salcâm era gol. Nicio frunză, nicăieri. Şi nu putea vorbi. Căci copacii vorbesc atunci când frunzele vorbesc! Dar a venit din nou vântul. A suflat din toate puterile lui şi frunzele din căsuţa păpuşii au zburat prin toate părţile. Şi căsuţa a rămas din nou goală şi puiul de salcâm, gol. Şi fetiţa e tristă. Şi vîntul îi spune:

-         Nu te supăra pe mine! Ce să fac, e toamnă!

Şi totuşi o frunză, numai una, mică-mică de tot, mai rămăsese în salcâm. Şi ea a şoptit:

-         Dar noi, frunzele salcâmului, nu din cauza toamnei am căzut! Noi...noi...am vrut să împodobim căsuţa păpuşii. Uite, acum, chiar eu...fiindcă a rămas din nou căsuţa păpuşii goală, trebuie să acopăr masa. Nu se poate o masă fără faţă de masă. Dacă vor veni musafirii.

Şi frunza a căzut. Acum e faţă de masă. Şi-au venit şi musafirii, nişte vrăbii. Numai vântul nu tace şi-i spune fetiţei:

-         Nu-i nimic, să spună frunzele ce vor ele, dar eu ştiu ce ştiu: e toamnă şi toamna frunzele...

-         Taci, să nu te-audă! spune fetiţa.

Şi vântul tace. Şi frunza de pe masa păpuşii nu mai aude nimic, nimic.

Povestire scrisă de Titel Constantinescu în cartea „Omul de zăpadă”

Editura Ion Creangă 1971