Poveşti româneşti

Voinicul blestemat

A fost odată, ca niciodată, pe când era cer mult şi pământ mai puţin decât astăzi...Au fost doi fraţi. Ei, după ce s-au însurat, s-au pornit la o chirie, şi-a zis cel mai mare frate:

-         Frate! Când m-oi întoarce acasă, eu vreau să găsesc un băiet,

Celălalt, mai mic, face:

-         Şi eu frate, dacă-i pe aceea, am să-mi găsesc pe femeia mea că se mărită de-a doua oară!...Şi s-au dus.

Când vin ei înapoi, ce să vezi? Fratele cel mai mic, într-adevăr, găseşte nuntă la casa lui, dar ce-a făcut, ce-a dres, şi-a luat soţia şi a trăit înainte cu dânsa; fratele cel mai mare, însă, intrând în ogradă, găseşte că femeia în făcuse o sută unu de copii, toţi băieţi care creşteau într-o zi cum cresc ai noştri într-un an şi-n doi...Bietul om şi-a pus mâinile-n cap; căci băieţii lui îl trăgeau care-ncolo, care-n colo, cerându-i de mâncare.

De necaz, a azvârlit şi el cu cuşma-ntr-ânşii, şi s-a dus în lumea lui, prin codri, prin pustietăţi, încaltea să nu mai ştie nimic de-atîta nevoie şi sărăcie ce-i dădu-se Dumnezeu.

Dar copii, măi frate, au tot crescut până ce, într-o bună zi, au întrebat-o pe biata maică-sa:

-         Mamă, noi avem tată pe lumea asta?

Ba, unul dintr-ânşii, cel ce întrecea la număr pe o sută, era năzdrăvan şi i-a zis:

-         Mamă, fă-ne un cuptioraş de mălai, dă-ne schimburi, că noi ne ducem în lume după tata şi-avem să-l aducem!

Şi s-au pornit ei, în parângă (în tovărăşie) cu toţii, aşa-ntr-apusul soarelui, tot spre păduri şi codri, până au ajuns la un luminiş. Au adus ei o sută şi unul de braţuri de lemne şi-au făcut un foc zdravăn; se luminase până şi inima cea întunecoasă a codrului.

-         Măi fraţilor! – face căpitanul, adică băietul cel năzdrăvan, daţi-vă roată, unul după altul, să rămâie numai o cărare între voi; să vă faceţi că dormiţi şi să nu răsuflaţi de loc, căci amu are să vie o lighioaie; când s-a vârâ bine-ntre voi, s-o înfăşcaţi voiniceşte şi să nu-i daţi drumul!

Şi-au stat ei aşa o bucată de vreme, când numai iaca vine o arătare de om; încet, încet, întinde spre foc întâi o mână, apoi un picior, şi intră drept între cei o sută şi unu de băieţi.

-         Pe dânsul măi, nu-l lăsaţi – strigă cel mai mic. Pun ei mâna pe dânsul şi prind a-l întreba:

-         Moşule, Dumenzeu cu d-ta! Ce cauţi aici? Cine eşti?

Da moşneagul era nu ştiu cum sălbăticit, căci peste tot trupul îi crescuse părul ca stuful de nu i se vedea nici ochii.

-         Ce cauţi, moşule?

-         Hei, iaca ce-am păţit, dragii mei...M-am întors de la o chirie...Şi-am găsit în ogradă o sută şi unu de băieţi şi m-am speriat, că m-am gândit cum am să-i ţin...Şi pe urmă am fugit prin codri şi iacătă-mă-s...

-         Şi-n-tr-aista fel ai ajuns, tată? – fac băieţii - noi suntem cei o sută şi unu de băieţi; Dumnezeu ne-a ţinut şi vezi că tot te-am aflat, de când umblăm şi te căutăm.

Amu, au stat ei de-au ospătat şi-au venit acasă cu toţii.

-         Mamă, aista-i tata nostru?

-         D-apoi eu îl mai cunosc, dragii mamei? răspunde femeia. Dar cum a fost cum n-a fost, a ajuns povestea aşa până-ntr-o zi sfântă de Paşti. Şi i-au zis băieţii, tatălui lor:

-         Tată! Noi te-am adus, dar ia de-amu să faci ce-i şti şi cum îi şti şi să ne însori; hai în lume de ni-i găsi o sută şi una de fete că noi avem să ne gospodărim...

Auzind de  una ca asta, sărmanul om a prins a plânge, că unde să găsească el un cuscru cu o sută şi una de fete? Dar tot s-au pornit într-o zi ca aceea, cu toţii afară de cel mic, hăt, departe, pe vârful niştor munţi. Găsesc acolo un preot care păştea doi ţapi şi două capre.

-         Mă rog, părinte, ce canun i-aista asupra sfinţiei tale, că într-o zi sfântă de Paşti stai pe vârful muntelui cu ţapii şi oile aiestea?

-         Of, fiilor! Nu ştiţi ce necaz am eu la sufletul meu: o sută şi una de fete mi-a dat Dumnezeu, şi iaca-mi fac năduh tocmai amu, ca să le găsesc un socru cu o sută şi unu de băieţi – altfel, să stau tocmai aici, pe vârf de munte...

-         D-apoi, păcatele mele, - face omul de colo – asta-i mai ceva decât mâna cea dreaptă, părinte; hai ne-om prinde cuscri şi norocire să dea Dumnezeu, căci şi eu sufăr tot de această boală şi am tot o sută şi unu de băieţi!

Bucuria preotului, bucuria băieţilor şi bucuria fetelor!

S-au pornit ei acasă la dânsele, să le ieie; dar lucrurile bune nu vin aşa ca-n palmă, ci cu greu şi cu amară viaţă; căci cu toţii aveau a trece, până la fete, drept prin mijlocul împărăţiei zmăului...Merg ei, merg, ajung la o fântână; nu departe de acolo, erau şi casele preotului. Băieţii şi-au luat fetele şi hai, se pornesc înapoi spre casă. Când la fântână, beau ei apă cu toţii, pe rând, şi când a băut fata cea mai mică, - ştiţi, care trecea la socoteală peste o sută – se înălţă, măi săracu, un zid amarnic înaintea lor şi nu mai era chip de-a trece! Ei, aşa-i că-i rău? Ce să facă? De vreme ce zmăul nu ştie multe, ci aşa li se hotărăşte:

-         Să-mi daţi pe uitatul de-acasă că şi eu v-oi da drumul.

Ei se uită şi zic:

-         Cum? Că n-am uitat pe nimeni acasă!

-         Nu! – se mai stropşeşte zmăul – să-mi daţi pe uitatul de-acasă, altfel nu vă dau drumul!

Şi-au trebuit să giurască zmăului pe cel de-acasă; şi deci au venit cu toţii la lăcaşurile lor şi-au prins a se pregăti de nuntă. Dar cel mai mic face: „Ei fraţilor, fraţilor! Rămâneţi voi aici de petreceţi, căci eu mă duc acolo, unde m-aţi vândut...”

Prima parte 

D. Furtună – Izvodiri din bătrâni

Editura Minerva - 1973