Voinicul
blestemat
Şi s-a dus la zmău. Zmăul numa l-a zărit şi a strigat, arătându-i beciul
cel mare:
-
Treci, cânii carnea ţi-ar mânca,
Corbii şângele ţi-ar bea!
- Vezi tu, câne, munţii iştia? Până mâine dimineaţă să mi-i ari, să mi-i
semeni şi pâne caldă să-mi aduci; ai auzit?
E, hei! Greu-i când ajunge omul la vreo crişcare cum ajunsese voinicelul
nostru amu! Nu-i cuvânt, bine-i a fi omul tot bărbat şi mai rar femeie:
Că de-ar şti omul ce-ar ajunge
Mult ar suspina şi-ar plânge...
De aceea trebuie să-ţi ţii inima că ajutorul nici nu ştii dincotro-ţi poate
veni, cum i-a venit şi băietanului, de la fata cea mai mică a zmăului. Ea,
zgâtia, ia un bici de foc în mână, o pâne şi-o fliuşcă de rachiu, şi vine la
dânsul la beci. Mănâncă şi ea, mănâncă şi el, d-apoi ce folos? Că lui nu-i
ticnea de loc?
-
Ei, dragă, nu mai fii scârbit, că eu te-oi scoate din
toate!
Şi s-au pus ei aşa în sâmbră, că ea a pocnit de trei ori cu biciul în
pământ şi a şuierat de trei ori din degete. Şi s-au strâns, măi frate, diavoli
câtă frunză şi iarbă, şi i-au zis:
-
Ce vrei de la noi, stăpână?
-
Măi zgribulicilor! Vedeţi voi munţii iştia?! Mâne
dimineaţă să-mi aduceţi pâine caldă din grâul ce l-îţi semăna pe dânşii! Haide,
porniţi!
Şi în zorii zilei băietanul s-a trezit în chilioară cu pâne caldă. Iesă el
afară şi se întinde acolo în vîrful munţilor pe somn; de-abia se-ntorce-n
bătaia soarelui. Vine zmăul şi găseşte pâne caldă. Zice:
-
Treci iar în beci, cânii carnea ţi-ar mânca. Vezi tu
munţii iştia? Până mâne dimineaţă să-mi faci în locul lor şes şi pe şes, pomi
roditori; roadele lor să fie coapte, ca să am eu ce mânca, iar prin crengi să
cânte fel şi fel de păsări! Ai auzit?
-
Am auzit...
Şi trece, săracul, iar în beci. Pe la o bucată de noapte, vine iar fata
zmăului la dânsul cu de-ale mâncării; îi dă să se ospăteze şi-i zice:
-
Ei, aşa-i c-ai dat iar de beleaua năcazului? Ai doar
noroc că mi-ai picat mie la plac, dar altfel ce-ai face?
Deci, a doua zi de dimineaţă, când s-a sculat zmăul, s-au fost întins nişte
pomături prin livadă, Doamne, Dumnezeule! Şi prin crengi cântau păsările de-i
lua auzul flăcăului, care şădea cu pântecele la dogoarea dulce a soarelui de
dimineaţă.
-
Scoală, câinii carnea ţi-ar mânca! – răcneşte zmăul –
scoală şi treci în beci! Mâni dimineaţă am să-ţi aduc pe cele trei fete ale
mele: de-i găsi-o pe cea mai mică dintre dânsele, să ştii că ţi-o dau de
nevastă!
Şi se vâră bietul iarăşi în beciul cel întunecos şi iarăşi vine fata la
dânsul:
- Of, dragul meu, tu să ştii că noi suntem trei surori tot una la chip şi
la port; pe atâta ai să mă cunoşti pe mine, că pe batistă am să am un firicel
de păr, iar în dreptul meu o să bâzâie mereu o albină; ai auzit?
A doua zi dimineaţă, vine zmăul şi-i pune dinainte pe cele trei fete şi-i
zice:
-
Ei, cânii carnea ţi-ar mânca, spune-mi care-i ea mai
mică, ori de nu, îţi iau capul!
-
Nu-i mai ajunge zilele celea, - face de colo voinicul –
iaca, astai cea mai mică!
Şi-o prinde uşor de mânuţă şi i-o arată...Zmăul, fireşte, nu putea amu
să-şi mai calce vorba: trebuia să i-o deie; dar ce şi-a făcut el chiteală?
Zice:
-
Măi! Haita s-a dat mai înainte în vorbă cu dânsul; şi l-a
învăţat!
Şi aşa, fără multă pierdere, de vreme, mi-i închide pe-amândoi. Dar ce să-i
închidă, ori să nu-i închidă că
Dragostea-mi trece prin apă,
Nu se teme că se-neacă...
Şi-apoi şi băietanul poveştii să nu socotiţi că era de pe ici de pe colea.
Mititel la trup, ca fratele cel de-al o sută şi unulea, dar nu te teme d-ta că
nu se da nici la o sută douăzeci şi unul. Şi aşa necăjit cum era, nu s-ar fi
putut pune te miri ce la indrică (ceartă)
amu cu dânsul! Căci, iaca, dă zmăul că ei nu-s în beci, şi după dânşii! Fata,
de la o bucată de drum, prinde-a plânge:
-
Of! Mă înfierbântă soarele de la spate; vine capcânul de
tată-meu...
-
Nu te teme, fată hăi. Hai să ne facem aşa: tu o cânepă şi
eu un cocostârc; eu am să şăd c-o şopârlă-n gură...
S-au schimbat degrabă după cum s-au înţeles. Vine zmăul – şi de unde să-l
taie prin cap ce-i şi cum. Se uită-n zare, nu vede nimic; ia doar alături de
drum era un ogor de cânepă şi-un cocostârc şedea c-o şopârlă-n gură; încolo –
pustiu, ţipenie. Se duce săracul acasă şi când a auzit zmăoaica lui de una ca
asta, şi-a scos limba de trei stânjeni afară:
-
Cum de nu i-ai prins?
-
- N-am găsit nimic în drum fără numai o cânepă şi-un
cocostârc c-o şopârlă-n gură, atât...
-
Apoi ei îs aceia, bată-te-ar o pară de foc, prostule, să
te bată. Fugi degrabă după dânşii!
Zmâul iar, la fugă, băiete, după dânşii. Fata iar a simţit că-i ajunge din
urmă şi zice:
-
Of! Tare mă arde soarele de la spate; s-apropie mâniosul
de tată-meu. Ce să ne facem?
-
Haide că eu m-oi face un pomăt frumos, iar tu fă-te un
moşneag de mă păzeşte...Şi s-au făcut aşa. Numai iaca vine şi zmăul.
-
Bună vremea, moşule!
-
Foarte vă mulţumesc! M-ai şi spăriat, dragul meu, când
te-am văzut că fugi aşa de aprins; ce-ţi este?
-
Moşule, mă rog d-atale, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aicea
nişte tineri, aşa şi-aşa?
-
Ba, am văzut şi-am şi întâlnit, dragul meu; da pe-atunci
eram tânăr şi de-abia răsădeam pământul ista care, vezi-l, prinde-a se usca şi
el, iar eu îs bătrân...
Se duce bietul zmău înapoi; ce-avea să facă? Da zmăoaica, nu, şi nu: „Cânii
carnea ţi-ar mânca, du-te degrabă, că moşneagul şi pământul tocmai ei erau!...”
Fuge pâclişitul de zmău, fuge, şi era amu cât pe ce să-i ajungă.
-
Of! Tare mă înfierbântă, dragă, un foc pe la spate; vine
cânosul de tată-meu. Ce să ne mai facem noi?
-
Ne-om face aşa: tu o mănăstire hârbuită, veche, veche,
iar eu m-oi face un călugăr bătrân, bătrân, cu cartea-n mână, de-abia
sprijinindu-mi sprincenele cu cârja ca să văd a ceti...
Iaca vine şi zmăul.
-
Bună ziua, părinte!
-
Dumnezeu să te miluiască, fiule!
-
Mă rog, părinte, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aici, aşa,
şi-aşa, doi tineri?
-
Ba, văzut-am şi întâlnit-am, dragul meu, da hăt demult,
când eu de-abia prindeam a învăţa în cartea asta şi mănăstirea de-abia se zidea
şi eram mic, vorba ceea:
Flăcăiandru cât un ied,
Intră-n iarbă, nu-l mai văd...
Năcăjit, se-ntoarce bietul zmău iar la zmăoaica lui şi-i spune. Da ea:
-
Bată-te-ar orbalţurile (dureri de cap) d-apoii de ce n-ai luat să-mi aduci măcar o cărămidă
din mănăstire şi de ce n-ai rupt măcar o halipă (fâşie) din veşmântul călugărului – că ei erau aceia! Lasă că mă duc
de-amu eu!
Şe-ncalecă, măi frate, pe-o cămilă şi la fugă, şi la fugă, de-a crăpa
cămila sub dânsa. Atunci iar a prins a plânge fata:
-
Of, dragă! Vine amărâta de maică-mea; ce să ne mai facem?
-
Fă-te tu un iaz – îi zise voinicul – că eu m-oi face un
răţoi...
Degrabă s-au schimbat ei aşa – când iaca vine şi nepricistuita, într-un
suflet, şi prinde-a striga de la mal: „Utiu, utiu, utiu mamei!”...
Şi văzând că nu se apropie răţoiul, ci se dă tot mai adânc, unde prinde a
sorbi iazul, baborniţa...Horp! odată, horp! de două ori, şi când a horpăit şi-a
treia oară, a crăpat pe loc de nu s-a mai ales nimic dintr-ânsa.
Voinicul s-a făcut ca şi mai nainte, fata s-a făcut iar frumoasă cum fusese
şi s-au pornit spre casă. Casa nu era departe amu – ia, cum ar fi până la mine,
la bordei. Şi cum eu am o răchită la poartă, lângă fântână, tot aşa era şi
dinaintea casei voinicului. Zice:
-
Stai tu, dragă, aici la răchită, căci eu mă duc la fraţii
mei, înăuntru, şi-oi veni amuş să te ieu...
Şi-aşa a venit – că n-a mai venit: şi s-a pus, măi tătuţă, pe chef şi
băuturică, de vreme ce erau doar nunţile celor o sută de fraţi în casă...Şi,
din una în alta, lui i-a căzut cu tronc la inimă fata cea mică, ştiţi, care
trecea la număr peste sută, soră cu miresele celelalte...Şi-a uitat de cea
de-afară, care-l scosese de la atâtea năduhuri...
Pe mine m-ai uitat,
Cu alta te-ai încredinţat...
Aşteaptă ea, săraca, aşteaptă lângă fântână – că el nu mai iesă. Iaca, pe-o
lună şi pe-o vreme limpede cum era, vede-o umbră de babă care venea la apă.
Zice:
-
Mătuşică, să te duci, mă rog ţie, până-n casă şi să-i
spui să vie...Na-ţi batista asta roşie, plină cu galbeni; să te duci şi s-o
joci printre nuntaşi, ca doar el te-a vedea şi şi-a aduce aminte de mine!...
Baba a ascultat rugămintea bietei copile, iar el cum a zărit batista, cum
şi-a adus aminte de dânsa şi-a ieşit afară. Atunci ea, plângând, i-a zis:
-
Vezi, dragă, din câte greuri şi răuri te-am scos şi tu
te-ai luat şi te-ai încredinţat amu cu alta...Să ştii de la mine: că măcar
de-am fost fată de zmău, dar fiindcă ţi-am priit, tu nu se cădea să mă lepezi.
De aceea Dumnezeu are să-mi asculte blestemul şi-are să te facă o pupăză şi
n-ai să poţi trăi cu alta, iar eu mă fac un cuc şi-oi cânta la maică-mea-n
grădină...
Şi aşa, dragii mei, minunatu-s-a o spuzenie de lume ce venise la nuntă de
una ca asta. Că voiniculului celui blestemat i-o ieşit hârşimul peste nouă mări
şi ţări de când s-a făcut pupăză, şi „pupăză necredincioasă” i se zice şi azi;
iar copila, de jale, s-a făcut şi ea un cuc şi-a cântat cât a cântat la
maică-sa-n grădină, şi după aceea mi-a cântat şi mie-n cornul din josul casei.
Şi tot acolo-mi cântă de-o bucată de vreme, mânca-o-ar mângâierea!
Ceilalţi fraţi ai voinicului au rămas petrecând la nuntă, acolo-n legea lor
– iar eu vă spun povestea aici:
Că anul ista nu-i al meu,
Că mi-a cântat cucul rău.
Da la anu-a fi de mine
Că mi-a cânta cucul bine!
D. Furtună
– Izvodiri din bătrâni
Editura
Minerva - 1973
[
� � �? � de tată-meu. Ce să ne facem?
-
Haide că eu m-oi face un pomăt frumos, iar tu fă-te un
moşneag de mă păzeşte...Şi s-au făcut aşa. Numai iaca vine şi zmăul.
-
Bună vremea, moşule!
-
Foarte vă mulţumesc! M-ai şi spăriat, dragul meu, când
te-am văzut că fugi aşa de aprins; ce-ţi este?
-
Moşule, mă rog d-atale, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aicea
nişte tineri, aşa şi-aşa?
-
Ba, am văzut şi-am şi întâlnit, dragul meu; da pe-atunci
eram tânăr şi de-abia răsădeam pământul ista care, vezi-l, prinde-a se usca şi
el, iar eu îs bătrân...
Se duce bietul zmău înapoi; ce-avea să facă? Da zmăoaica, nu, şi nu: „Cânii
carnea ţi-ar mânca, du-te degrabă, că moşneagul şi pământul tocmai ei erau!...”
Fuge pâclişitul de zmău, fuge, şi era amu cât pe ce să-i ajungă.
-
Of! Tare mă înfierbântă, dragă, un foc pe la spate; vine
cânosul de tată-meu. Ce să ne mai facem noi?
-
Ne-om face aşa: tu o mănăstire hârbuită, veche, veche,
iar eu m-oi face un călugăr bătrân, bătrân, cu cartea-n mână, de-abia
sprijinindu-mi sprincenele cu cârja ca să văd a ceti...
Iaca vine şi zmăul.
-
Bună ziua, părinte!
-
Dumnezeu să te miluiască, fiule!
-
Mă rog, părinte, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aici, aşa,
şi-aşa, doi tineri?
-
Ba, văzut-am şi întâlnit-am, dragul meu, da hăt demult,
când eu de-abia prindeam a învăţa în cartea asta şi mănăstirea de-abia se zidea
şi eram mic, vorba ceea:
Flăcăiandru cât un ied,
Intră-n iarbă, nu-l mai văd...
Năcăjit, se-ntoarce bietul zmău iar la zmăoaica lui şi-i spune. Da ea:
-
Bată-te-ar orbalţurile (dureri de cap) d-apoii de ce n-ai luat să-mi aduci măcar o cărămidă
din mănăstire şi de ce n-ai rupt măcar o halipă (fâşie) din veşmântul călugărului – că ei erau aceia! Lasă că mă duc
de-amu eu!
Şe-ncalecă, măi frate, pe-o cămilă şi la fugă, şi la fugă, de-a crăpa
cămila sub dânsa. Atunci iar a prins a plânge fata:
-
Of, dragă! Vine amărâta de maică-mea; ce să ne mai facem?
-
Fă-te tu un iaz – îi zise voinicul – că eu m-oi face un
răţoi...
Degrabă s-au schimbat ei aşa – când iaca vine şi nepricistuita, într-un
suflet, şi prinde-a striga de la mal: „Utiu, utiu, utiu mamei!”...
Şi văzând că nu se apropie răţoiul, ci se dă tot mai adânc, unde prinde a
sorbi iazul, baborniţa...Horp! odată, horp! de două ori, şi când a horpăit şi-a
treia oară, a crăpat pe loc de nu s-a mai ales nimic dintr-ânsa.
Voinicul s-a făcut ca şi mai nainte, fata s-a făcut iar frumoasă cum fusese
şi s-au pornit spre casă. Casa nu era departe amu – ia, cum ar fi până la mine,
la bordei. Şi cum eu am o răchită la poartă, lângă fântână, tot aşa era şi
dinaintea casei voinicului. Zice:
-
Stai tu, dragă, aici la răchită, căci eu mă duc la fraţii
mei, înăuntru, şi-oi veni amuş să te ieu...
Şi-aşa a venit – că n-a mai venit: şi s-a pus, măi tătuţă, pe chef şi
băuturică, de vreme ce erau doar nunţile celor o sută de fraţi în casă...Şi,
din una în alta, lui i-a căzut cu tronc la inimă fata cea mică, ştiţi, care
trecea la număr peste sută, soră cu miresele celelalte...Şi-a uitat de cea
de-afară, care-l scosese de la atâtea năduhuri...
Pe mine m-ai uitat,
Cu alta te-ai încredinţat...
Aşteaptă ea, săraca, aşteaptă lângă fântână – că el nu mai iesă. Iaca, pe-o
lună şi pe-o vreme limpede cum era, vede-o umbră de babă care venea la apă.
Zice:
-
Mătuşică, să te duci, mă rog ţie, până-n casă şi să-i
spui să vie...Na-ţi batista asta roşie, plină cu galbeni; să te duci şi s-o
joci printre nuntaşi, ca doar el te-a vedea şi şi-a aduce aminte de mine!...
Baba a ascultat rugămintea bietei copile, iar el cum a zărit batista, cum
şi-a adus aminte de dânsa şi-a ieşit afară. Atunci ea, plângând, i-a zis:
-
Vezi, dragă, din câte greuri şi răuri te-am scos şi tu
te-ai luat şi te-ai încredinţat amu cu alta...Să ştii de la mine: că măcar
de-am fost fată de zmău, dar fiindcă ţi-am priit, tu nu se cădea să mă lepezi.
De aceea Dumnezeu are să-mi asculte blestemul şi-are să te facă o pupăză şi
n-ai să poţi trăi cu alta, iar eu mă fac un cuc şi-oi cânta la maică-mea-n
grădină...
Şi aşa, dragii mei, minunatu-s-a o spuzenie de lume ce venise la nuntă de
una ca asta. Că voiniculului celui blestemat i-o ieşit hârşimul peste nouă mări
şi ţări de când s-a făcut pupăză, şi „pupăză necredincioasă” i se zice şi azi;
iar copila, de jale, s-a făcut şi ea un cuc şi-a cântat cât a cântat la
maică-sa-n grădină, şi după aceea mi-a cântat şi mie-n cornul din josul casei.
Şi tot acolo-mi cântă de-o bucată de vreme, mânca-o-ar mângâierea!
Ceilalţi fraţi ai voinicului au rămas petrecând la nuntă, acolo-n legea lor
– iar eu vă spun povestea aici:
Că anul ista nu-i al meu,
Că mi-a cântat cucul rău.
Da la anu-a fi de mine
Că mi-a cânta cucul bine!
Partea a doua
D. Furtună
– Izvodiri din bătrâni
Editura
Minerva - 1973
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu