Bun venit copilărie

Creştem şi ne maturizăm din ce în ce mai repede...uităm să ne trăim copilăria. Ne dorim „să fim mari”, să putem să facem unele lucruri care nu ni se permit atunci când suntem consideraţi a fi „copii”. Dar vin momente când ne dorim să ne întoarcem la copilărie, să fim alături de părinţi, fraţi şi surori, alături de bunici şi, mai ales, să avem timp doar pentru noi. Acest mic blog vine în ajutorul tuturor celor care sunt deja copii dar şi al celor care vor să fie din nou copii. Aici, vom învăţa cum să desenăm sau să pictăm, cum să modelăm în lut sau să coasem modele populare româneşti; vom citi snoave, poveşti sau pozne, toate realizate de artişti sau meşteri populari români. Alături vom avea un întreg colectiv al Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, colectiv ce doreşte să ajute copiii dar şi adulţii să descopere sau să redescopere tradiţiile şi meşteşugurile româneşti.

marți, 8 ianuarie 2013

Poveşti româneşti


 Voinicul blestemat


Şi s-a dus la zmău. Zmăul numa l-a zărit şi a strigat, arătându-i beciul cel mare:

-         Treci, cânii carnea ţi-ar mânca,
Corbii şângele ţi-ar bea!

- Vezi tu, câne, munţii iştia? Până mâine dimineaţă să mi-i ari, să mi-i semeni şi pâne caldă să-mi aduci; ai auzit?

E, hei! Greu-i când ajunge omul la vreo crişcare cum ajunsese voinicelul nostru amu! Nu-i cuvânt, bine-i a fi omul tot bărbat şi mai rar femeie:

Că de-ar şti omul ce-ar ajunge
Mult ar suspina şi-ar plânge...

De aceea trebuie să-ţi ţii inima că ajutorul nici nu ştii dincotro-ţi poate veni, cum i-a venit şi băietanului, de la fata cea mai mică a zmăului. Ea, zgâtia, ia un bici de foc în mână, o pâne şi-o fliuşcă de rachiu, şi vine la dânsul la beci. Mănâncă şi ea, mănâncă şi el, d-apoi ce folos? Că lui nu-i ticnea de loc?

-         Ei, dragă, nu mai fii scârbit, că eu te-oi scoate din toate!

Şi s-au pus ei aşa în sâmbră, că ea a pocnit de trei ori cu biciul în pământ şi a şuierat de trei ori din degete. Şi s-au strâns, măi frate, diavoli câtă frunză şi iarbă, şi i-au zis:

-         Ce vrei de la noi, stăpână?
-         Măi zgribulicilor! Vedeţi voi munţii iştia?! Mâne dimineaţă să-mi aduceţi pâine caldă din grâul ce l-îţi semăna pe dânşii! Haide, porniţi!

Şi în zorii zilei băietanul s-a trezit în chilioară cu pâne caldă. Iesă el afară şi se întinde acolo în vîrful munţilor pe somn; de-abia se-ntorce-n bătaia soarelui. Vine zmăul şi găseşte pâne caldă. Zice:

-         Treci iar în beci, cânii carnea ţi-ar mânca. Vezi tu munţii iştia? Până mâne dimineaţă să-mi faci în locul lor şes şi pe şes, pomi roditori; roadele lor să fie coapte, ca să am eu ce mânca, iar prin crengi să cânte fel şi fel de păsări! Ai auzit?
-         Am auzit...

Şi trece, săracul, iar în beci. Pe la o bucată de noapte, vine iar fata zmăului la dânsul cu de-ale mâncării; îi dă să se ospăteze şi-i zice:

-         Ei, aşa-i c-ai dat iar de beleaua năcazului? Ai doar noroc că mi-ai picat mie la plac, dar altfel ce-ai face?

Deci, a doua zi de dimineaţă, când s-a sculat zmăul, s-au fost întins nişte pomături prin livadă, Doamne, Dumnezeule! Şi prin crengi cântau păsările de-i lua auzul flăcăului, care şădea cu pântecele la dogoarea dulce a soarelui de dimineaţă.

-         Scoală, câinii carnea ţi-ar mânca! – răcneşte zmăul – scoală şi treci în beci! Mâni dimineaţă am să-ţi aduc pe cele trei fete ale mele: de-i găsi-o pe cea mai mică dintre dânsele, să ştii că ţi-o dau de nevastă!

Şi se vâră bietul iarăşi în beciul cel întunecos şi iarăşi vine fata la dânsul:

- Of, dragul meu, tu să ştii că noi suntem trei surori tot una la chip şi la port; pe atâta ai să mă cunoşti pe mine, că pe batistă am să am un firicel de păr, iar în dreptul meu o să bâzâie mereu o albină; ai auzit?
A doua zi dimineaţă, vine zmăul şi-i pune dinainte pe cele trei fete şi-i zice:

-         Ei, cânii carnea ţi-ar mânca, spune-mi care-i ea mai mică, ori de nu, îţi iau capul!
-         Nu-i mai ajunge zilele celea, - face de colo voinicul – iaca, astai cea mai mică!

Şi-o prinde uşor de mânuţă şi i-o arată...Zmăul, fireşte, nu putea amu să-şi mai calce vorba: trebuia să i-o deie; dar ce şi-a făcut el chiteală? Zice:

-         Măi! Haita s-a dat mai înainte în vorbă cu dânsul; şi l-a învăţat!

Şi aşa, fără multă pierdere, de vreme, mi-i închide pe-amândoi. Dar ce să-i închidă, ori să nu-i închidă că

Dragostea-mi trece prin apă,
Nu se teme că se-neacă...

Şi-apoi şi băietanul poveştii să nu socotiţi că era de pe ici de pe colea. Mititel la trup, ca fratele cel de-al o sută şi unulea, dar nu te teme d-ta că nu se da nici la o sută douăzeci şi unul. Şi aşa necăjit cum era, nu s-ar fi putut pune te miri ce la indrică (ceartă) amu cu dânsul! Căci, iaca, dă zmăul că ei nu-s în beci, şi după dânşii! Fata, de la o bucată de drum, prinde-a plânge:

-         Of! Mă înfierbântă soarele de la spate; vine capcânul de tată-meu...
-         Nu te teme, fată hăi. Hai să ne facem aşa: tu o cânepă şi eu un cocostârc; eu am să şăd c-o şopârlă-n gură...

S-au schimbat degrabă după cum s-au înţeles. Vine zmăul – şi de unde să-l taie prin cap ce-i şi cum. Se uită-n zare, nu vede nimic; ia doar alături de drum era un ogor de cânepă şi-un cocostârc şedea c-o şopârlă-n gură; încolo – pustiu, ţipenie. Se duce săracul acasă şi când a auzit zmăoaica lui de una ca asta, şi-a scos limba de trei stânjeni afară:

-         Cum de nu i-ai prins?
-         - N-am găsit nimic în drum fără numai o cânepă şi-un cocostârc c-o şopârlă-n gură, atât...
-         Apoi ei îs aceia, bată-te-ar o pară de foc, prostule, să te bată. Fugi degrabă după dânşii!

Zmâul iar, la fugă, băiete, după dânşii. Fata iar a simţit că-i ajunge din urmă şi zice:

-         Of! Tare mă arde soarele de la spate; s-apropie mâniosul de tată-meu. Ce să ne facem?
-         Haide că eu m-oi face un pomăt frumos, iar tu fă-te un moşneag de mă păzeşte...Şi s-au făcut aşa. Numai iaca vine şi zmăul.
-         Bună vremea, moşule!
-         Foarte vă mulţumesc! M-ai şi spăriat, dragul meu, când te-am văzut că fugi aşa de aprins; ce-ţi este?
-         Moşule, mă rog d-atale, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aicea nişte tineri, aşa şi-aşa?
-         Ba, am văzut şi-am şi întâlnit, dragul meu; da pe-atunci eram tânăr şi de-abia răsădeam pământul ista care, vezi-l, prinde-a se usca şi el, iar eu îs bătrân...

Se duce bietul zmău înapoi; ce-avea să facă? Da zmăoaica, nu, şi nu: „Cânii carnea ţi-ar mânca, du-te degrabă, că moşneagul şi pământul tocmai ei erau!...”

Fuge pâclişitul de zmău, fuge, şi era amu cât pe ce să-i ajungă.

-         Of! Tare mă înfierbântă, dragă, un foc pe la spate; vine cânosul de tată-meu. Ce să ne mai facem noi?
-         Ne-om face aşa: tu o mănăstire hârbuită, veche, veche, iar eu m-oi face un călugăr bătrân, bătrân, cu cartea-n mână, de-abia sprijinindu-mi sprincenele cu cârja ca să văd a ceti...

Iaca vine şi zmăul.
-         Bună ziua, părinte!
-         Dumnezeu să te miluiască, fiule!
-         Mă rog, părinte, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aici, aşa, şi-aşa, doi tineri?
-         Ba, văzut-am şi întâlnit-am, dragul meu, da hăt demult, când eu de-abia prindeam a învăţa în cartea asta şi mănăstirea de-abia se zidea şi eram mic, vorba ceea:

Flăcăiandru cât un ied,
Intră-n iarbă, nu-l mai văd...

Năcăjit, se-ntoarce bietul zmău iar la zmăoaica lui şi-i spune. Da ea:

-         Bată-te-ar orbalţurile (dureri de cap) d-apoii de ce n-ai luat să-mi aduci măcar o cărămidă din mănăstire şi de ce n-ai rupt măcar o halipă (fâşie) din veşmântul călugărului – că ei erau aceia! Lasă că mă duc de-amu eu!

Şe-ncalecă, măi frate, pe-o cămilă şi la fugă, şi la fugă, de-a crăpa cămila sub dânsa. Atunci iar a prins a plânge fata:

-         Of, dragă! Vine amărâta de maică-mea; ce să ne mai facem?
-         Fă-te tu un iaz – îi zise voinicul – că eu m-oi face un răţoi...

Degrabă s-au schimbat ei aşa – când iaca vine şi nepricistuita, într-un suflet, şi prinde-a striga de la mal: „Utiu, utiu, utiu mamei!”...
Şi văzând că nu se apropie răţoiul, ci se dă tot mai adânc, unde prinde a sorbi iazul, baborniţa...Horp! odată, horp! de două ori, şi când a horpăit şi-a treia oară, a crăpat pe loc de nu s-a mai ales nimic dintr-ânsa.
Voinicul s-a făcut ca şi mai nainte, fata s-a făcut iar frumoasă cum fusese şi s-au pornit spre casă. Casa nu era departe amu – ia, cum ar fi până la mine, la bordei. Şi cum eu am o răchită la poartă, lângă fântână, tot aşa era şi dinaintea casei voinicului. Zice:

-         Stai tu, dragă, aici la răchită, căci eu mă duc la fraţii mei, înăuntru, şi-oi veni amuş să te ieu...

Şi-aşa a venit – că n-a mai venit: şi s-a pus, măi tătuţă, pe chef şi băuturică, de vreme ce erau doar nunţile celor o sută de fraţi în casă...Şi, din una în alta, lui i-a căzut cu tronc la inimă fata cea mică, ştiţi, care trecea la număr peste sută, soră cu miresele celelalte...Şi-a uitat de cea de-afară, care-l scosese de la atâtea năduhuri...

Pe mine m-ai uitat,
Cu alta te-ai încredinţat...

Aşteaptă ea, săraca, aşteaptă lângă fântână – că el nu mai iesă. Iaca, pe-o lună şi pe-o vreme limpede cum era, vede-o umbră de babă care venea la apă. Zice:

-         Mătuşică, să te duci, mă rog ţie, până-n casă şi să-i spui să vie...Na-ţi batista asta roşie, plină cu galbeni; să te duci şi s-o joci printre nuntaşi, ca doar el te-a vedea şi şi-a aduce aminte de mine!...

Baba a ascultat rugămintea bietei copile, iar el cum a zărit batista, cum şi-a adus aminte de dânsa şi-a ieşit afară. Atunci ea, plângând, i-a zis:

-         Vezi, dragă, din câte greuri şi răuri te-am scos şi tu te-ai luat şi te-ai încredinţat amu cu alta...Să ştii de la mine: că măcar de-am fost fată de zmău, dar fiindcă ţi-am priit, tu nu se cădea să mă lepezi. De aceea Dumnezeu are să-mi asculte blestemul şi-are să te facă o pupăză şi n-ai să poţi trăi cu alta, iar eu mă fac un cuc şi-oi cânta la maică-mea-n grădină...

Şi aşa, dragii mei, minunatu-s-a o spuzenie de lume ce venise la nuntă de una ca asta. Că voiniculului celui blestemat i-o ieşit hârşimul peste nouă mări şi ţări de când s-a făcut pupăză, şi „pupăză necredincioasă” i se zice şi azi; iar copila, de jale, s-a făcut şi ea un cuc şi-a cântat cât a cântat la maică-sa-n grădină, şi după aceea mi-a cântat şi mie-n cornul din josul casei.
Şi tot acolo-mi cântă de-o bucată de vreme, mânca-o-ar mângâierea!

Ceilalţi fraţi ai voinicului au rămas petrecând la nuntă, acolo-n legea lor – iar eu vă spun povestea aici:

Că anul ista nu-i al meu,
Că mi-a cântat cucul rău.
                                                 Da la anu-a fi de mine
Că mi-a cânta cucul bine!


D. Furtună – Izvodiri din bătrâni
Editura Minerva - 1973
[ � � �? � de tată-meu. Ce să ne facem?
-         Haide că eu m-oi face un pomăt frumos, iar tu fă-te un moşneag de mă păzeşte...Şi s-au făcut aşa. Numai iaca vine şi zmăul.
-         Bună vremea, moşule!
-         Foarte vă mulţumesc! M-ai şi spăriat, dragul meu, când te-am văzut că fugi aşa de aprins; ce-ţi este?
-         Moşule, mă rog d-atale, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aicea nişte tineri, aşa şi-aşa?
-         Ba, am văzut şi-am şi întâlnit, dragul meu; da pe-atunci eram tânăr şi de-abia răsădeam pământul ista care, vezi-l, prinde-a se usca şi el, iar eu îs bătrân...

Se duce bietul zmău înapoi; ce-avea să facă? Da zmăoaica, nu, şi nu: „Cânii carnea ţi-ar mânca, du-te degrabă, că moşneagul şi pământul tocmai ei erau!...”

Fuge pâclişitul de zmău, fuge, şi era amu cât pe ce să-i ajungă.

-         Of! Tare mă înfierbântă, dragă, un foc pe la spate; vine cânosul de tată-meu. Ce să ne mai facem noi?
-         Ne-om face aşa: tu o mănăstire hârbuită, veche, veche, iar eu m-oi face un călugăr bătrân, bătrân, cu cartea-n mână, de-abia sprijinindu-mi sprincenele cu cârja ca să văd a ceti...

Iaca vine şi zmăul.
-         Bună ziua, părinte!
-         Dumnezeu să te miluiască, fiule!
-         Mă rog, părinte, n-ai văzut, n-ai întâlnit pe-aici, aşa, şi-aşa, doi tineri?
-         Ba, văzut-am şi întâlnit-am, dragul meu, da hăt demult, când eu de-abia prindeam a învăţa în cartea asta şi mănăstirea de-abia se zidea şi eram mic, vorba ceea:

Flăcăiandru cât un ied,
Intră-n iarbă, nu-l mai văd...

Năcăjit, se-ntoarce bietul zmău iar la zmăoaica lui şi-i spune. Da ea:

-         Bată-te-ar orbalţurile (dureri de cap) d-apoii de ce n-ai luat să-mi aduci măcar o cărămidă din mănăstire şi de ce n-ai rupt măcar o halipă (fâşie) din veşmântul călugărului – că ei erau aceia! Lasă că mă duc de-amu eu!

Şe-ncalecă, măi frate, pe-o cămilă şi la fugă, şi la fugă, de-a crăpa cămila sub dânsa. Atunci iar a prins a plânge fata:

-         Of, dragă! Vine amărâta de maică-mea; ce să ne mai facem?
-         Fă-te tu un iaz – îi zise voinicul – că eu m-oi face un răţoi...

Degrabă s-au schimbat ei aşa – când iaca vine şi nepricistuita, într-un suflet, şi prinde-a striga de la mal: „Utiu, utiu, utiu mamei!”...
Şi văzând că nu se apropie răţoiul, ci se dă tot mai adânc, unde prinde a sorbi iazul, baborniţa...Horp! odată, horp! de două ori, şi când a horpăit şi-a treia oară, a crăpat pe loc de nu s-a mai ales nimic dintr-ânsa.
Voinicul s-a făcut ca şi mai nainte, fata s-a făcut iar frumoasă cum fusese şi s-au pornit spre casă. Casa nu era departe amu – ia, cum ar fi până la mine, la bordei. Şi cum eu am o răchită la poartă, lângă fântână, tot aşa era şi dinaintea casei voinicului. Zice:

-         Stai tu, dragă, aici la răchită, căci eu mă duc la fraţii mei, înăuntru, şi-oi veni amuş să te ieu...

Şi-aşa a venit – că n-a mai venit: şi s-a pus, măi tătuţă, pe chef şi băuturică, de vreme ce erau doar nunţile celor o sută de fraţi în casă...Şi, din una în alta, lui i-a căzut cu tronc la inimă fata cea mică, ştiţi, care trecea la număr peste sută, soră cu miresele celelalte...Şi-a uitat de cea de-afară, care-l scosese de la atâtea năduhuri...

Pe mine m-ai uitat,
Cu alta te-ai încredinţat...

Aşteaptă ea, săraca, aşteaptă lângă fântână – că el nu mai iesă. Iaca, pe-o lună şi pe-o vreme limpede cum era, vede-o umbră de babă care venea la apă. Zice:

-         Mătuşică, să te duci, mă rog ţie, până-n casă şi să-i spui să vie...Na-ţi batista asta roşie, plină cu galbeni; să te duci şi s-o joci printre nuntaşi, ca doar el te-a vedea şi şi-a aduce aminte de mine!...

Baba a ascultat rugămintea bietei copile, iar el cum a zărit batista, cum şi-a adus aminte de dânsa şi-a ieşit afară. Atunci ea, plângând, i-a zis:

-         Vezi, dragă, din câte greuri şi răuri te-am scos şi tu te-ai luat şi te-ai încredinţat amu cu alta...Să ştii de la mine: că măcar de-am fost fată de zmău, dar fiindcă ţi-am priit, tu nu se cădea să mă lepezi. De aceea Dumnezeu are să-mi asculte blestemul şi-are să te facă o pupăză şi n-ai să poţi trăi cu alta, iar eu mă fac un cuc şi-oi cânta la maică-mea-n grădină...

Şi aşa, dragii mei, minunatu-s-a o spuzenie de lume ce venise la nuntă de una ca asta. Că voiniculului celui blestemat i-o ieşit hârşimul peste nouă mări şi ţări de când s-a făcut pupăză, şi „pupăză necredincioasă” i se zice şi azi; iar copila, de jale, s-a făcut şi ea un cuc şi-a cântat cât a cântat la maică-sa-n grădină, şi după aceea mi-a cântat şi mie-n cornul din josul casei.
Şi tot acolo-mi cântă de-o bucată de vreme, mânca-o-ar mângâierea!

Ceilalţi fraţi ai voinicului au rămas petrecând la nuntă, acolo-n legea lor – iar eu vă spun povestea aici:

Că anul ista nu-i al meu,
Că mi-a cântat cucul rău.
                                                 Da la anu-a fi de mine
Că mi-a cânta cucul bine!



Partea a doua 

D. Furtună – Izvodiri din bătrâni
Editura Minerva - 1973

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu